În memoria camaradului nostru, Mihai Iordan – Casetă.

Un braț puternic m-a prins de umărul drept și a început să tragă de mine spre ușa îngustă din dreapta șoferului. Nu înțelegeam de ce folosea atâta forță. De fapt, nu îmi imaginam cum aș fi putut scăpa. Unde aș fi putut fugi. În spate nu există o altă ușă. Tocmai d-asta mă lăsasem în voia sorții și nu ripostam în niciun fel. Eram calm precum un pește care a înțeles că oricât s-ar zvârcoli, acul ăla, cel pe care l-a înghițit lacom, n-o să și-l poată scoate singur. E inutil, chiar un pic ridicol, să nu încetezi a face zgomot când destinul nu-ți mai aparține. Așa că am tăcut și am încercat să mă gândesc la ceva, la altceva. Să mă deconectez de momento. Nu îmi venea nimic, însă, în minte. Adrenalina începea să-și facă simțită prezența. Cu toate că pe parcursul întregului drum îmi trecuseră prin minte tot felul de întrebări fără noimă.

În urmă cu o oră stăteam cu fruntea lipită de geamul microbuzului și nu auzeam nimic din ce se discuta în jurul meu. Pur și simplu eram concentrat la o întrebare care-mi venise în minte la ultimul popas. De ce dracu îi spune „ciorbă de văcuță”? E o chestie ce ține de marketing… oare? De ce „vacuță”? Diminutivul ăla mă scotea din minți, mă irita. Văzusem vaci la viața mea. Atât la propriu, cât și în sens peiorativ. Văcuțe nu văzusem niciodată. Le omoară p-alea mici ca să le facă ciorbă? Exista ciorbă de porcușor? De găinuță? De puiuț? De burtică? Perișoarele mici, mici, mici… și inofensive.

M-am trezit cu capul lipit de asfalt și mâinile la spate. Cineva cu voce de ofițer superior – pentru că urla ca și cum ar fi superior – se răstea către mine bolborosind:

– De ce ai coborât, mă? De ce? Ce ai avut cu dom’ comandant? De ce va pișați, mah, pe gard? Te piși pe gard, pe unde vrei tu, tu-ți ‘mnezeii mă-tii! La mine în județ, mah??

Era clar, precum lumina zilei de august, că porcul cu chip de milițian sau milițianul cu chip de porc nu aștepta un răspuns de la mine. Era retoric într-o manieră medievală, la fel cum, probabil, fusese și tatăl lui cu el cândva.

Întrebările veneau ca o rafală de mitralieră. Șiroiau cuvinte grele, palme, pumni și flegme în direcția mea și a celui care era întins lângă mine. Nu-i puteam vedea fața, pentru că eram întors cu capul în direcția drumului, iar un genunchi bine poziționat pe ceafă nu-mi permitea să fac gestul firesc împins de curiozitate. Bănuiam doar cine e. Era camaradul meu, Mihai, Casetă, cum îi spuneam noi cei din Titan. Vecinul meu, Casetă. Știam că e el, în fond, el a lovit primul atunci când căcănarul ăla a scos pulanu´ dintr-o Dacia Nova murdară. De unde dracu´ să știm noi că ăla era comandantul miliției din Brăila?!?

Somn. Ce bine sună atunci când îi simți lipsa din plin. Dulce cuvânt! Scurt și cuprinzător. La „O” –  caști gura ca și cum ai vrea să spui ceva, dar îți este lene. „M”-ul – îți lipește buzele. Mai bine taci! Dormi puțin și apoi spui tâmpenia pe care tocmai voiai să o eliberezi în aer. Nu are niciun rost… Iar „N” vine ca un plescăit aprobator. Eh, uite că dorm! Un fel de „mă doare în p…”.

Băieți, eu voi muri pentru câteva ceasuri, deci nu contați pe mine! Rezolvați voi ce este de rezolvat și ne vedem când terminați. Îmi spuneți cum a fost și dacă v-am lipsit în timpul meciului ce urmează la Galați. În timpul acesta, eu, odihnit, voi glumi pe seama lipsei voastre de entuziasm.

Din păcate duc lipsă de somn. De 24 de ore sunt reținut și bătut undeva într-un beci al unei secții de miliție din Brăila. Pe camaradul meu din microbuz, cel care-mi fusese complice la ultraj, pe Mihai, nu-l mai văzusem de când intrasem în secția aia mizerabilă. Presupuneam că l-au dus în capătul opus al holului. Nu duceau lipsă de pivnițe moldovenii ăștia. Oare aici țin și vinul?!?

Mă gândeam cu groază la clipa în care voi vedea primul șobolan și voi fi prea obosit să mai reacționez în vreun fel anume. Îmi era foame, dar mirosul și gândul la șobolani îmi dădeau forța să amân senzația asta cât de mult pot.

La ora 3 intră un plutonier gras în pivniță și mă privește cu blândețea unui măcelar care privește cum naște o scroafă. Știam că e ora trei, pentru că, de când a dat buzna în latrina în care eram cazat, a ținut să menționeze ora la care și-a facut apariția.

– „Ie trei”, mi-a spus.

Iar eu mă întrebam ce dracu ar trebui să răspund la treaba asta. În niciun caz nu-l puteam contrazice. Nu am un metabolism care să-mi permită să mă pun pe wc cu exactitate la vreo oră anume. Brusc m-am gândit la elvețieni, la precizia ceasurilor lor, la nemți și la punctualitatea lor caracteristică… Nu a durat mult, pentru că la trei și zece secunde, plutonierul gras, cu respirația unui înfometat ce tocmai a descoperit o bucată de căcăt cu puțină carne pe ea, îmi aruncă hanoracul în scârbă și îmi spune: „mișcă-ti!”. Îl urmez tăcut.

Camera era plină de obiecte de artizanat de cea mai proastă calitate. Un telefon vechi și o scrumieră plină, o foaie albă, un creion și un fel de tușieră pentru ștampile, cam asta era tot ce se afla pe biroul ăla. Deasupra, n-am putut să nu observ poza înrămată a lui A. I. Cuza, ceea ce m-a facut să schițez un zâmbet. Oare să le spun că tipul e simpatizat în Galați? Ăștia au boală mare unii pe ceilalți. Cine știe ce dracu mai iese. Am tăcut. Oricum, celebrul domnitor se născuse în Bârlad, ceea ce îl făcea cumva neutru în războiul imaginar al granițelor Moldovei.

Pe bărbatul care a apărut lângă ușă, l-am recunoscut. Era cretinul cu Dacia Nova alb-murdar. Pe el îl bătusem  eu și amicul meu, apoi și restul băieților din microbuz. Am stat și m-am uitat lung la el, încă i se mai vedeau urmele de la lovituri pe față. Ba chiar mi s-a părut că frunza de la adidas i se imprimase într-un mod ciudat pe bărbie. Nu îmi permiteam să fiu neserios, mă dureau prea tare coastele, iar tipul mă fixa cu privirea unui animal prost și periculos. Genul de urs tâmpit căruia îi arăți mierea, dar el tot ar vrea să te omoare. Așa, just for fun.

– El ie golanu´, dom’ comandant, a urlat plutonierul gras.

– Încântat, am răspuns, fără să-mi dau seama de tâmpenia pe care tocmai am scos-o pe gură.

A urmat un șir lung de lovituri pe care le-aș descrie dacă memoria m-ar ajuta. Însă am căzut și am visat. Când m-am trezit eram cu fața la un dulap plin cu cărți. Prima copertă, una roșie, avea cele mai multe litere pe ea. Făceam un exercițiu și încercam să citesc ce scrie. Simțeam cumva că dacă văd literele acelea, starea mea de sănătate nu este absolut critică și voi putea pleca de acolo pe picioarele mele. Mi-am strivit pleoapele și am încercat să pătrund cu privirea prin distanța dintre locul în care mă aflam și coperta aia mare și roșie. Aaa..antoi..ne de Saint Exupery… Mai departe nu vedeam decât că-s două cuvinte, probabil era titlul. Primul cuvânt începea cu „M”, așa că devenise evident că „Micul Prinț” era romanul la care mă holbasem atât de atent.

Nu eram mulțumit, dar faptul că nimeni nu mă băga în seamă, că era liniște și cald, că nu simțeam durerea prea tare, îmi dădea o stare de confort. Poate e prea mult spus confort, dar puteam fi pe jumătate relaxat. D-asta am început iar să profit de spiritul meu analitic și să aberez pe marginea denumirii acestui roman. Presupun că „micul prinț” ar putea fi un alint pentru penisul scriitorului francez… sau un secret. Ceva bolnav și pervers… droguri… ce tâmpenie!

– Dacă ți-i seti, ai un borcan cu apă pi masă. Ridică-ti și bea, că dup-aia o să dai o declarație și la zece scap dracului de voi.

Am auzit din spate vocea, dar până să mă întorc să văd cine se răstea la mine, ușa s-a închis ca într-un film cu fantome.

Am băut un litru de apă dintr-o răsuflare și în următoarele clipe durerea fizică a intrat în mine ca la ea acasă.

Simțeam că am ceva rupt, luxat, fisurat, dar nu îmi dădeam seama ce. Parcă întreg corpul meu fusese pregătit de un maestru bucătar pentru un inedit șnitel pane.

– Semnează aici! Ai amenda asta, pe care ți-a dat-o dom’ comandant și atât. Să ziceți mulțumesc, că vă băgam la pușcărie dacă era după mine, dar e dom’ comandant care are băiat ca voi și ține și cu Steaua. I-a fost milă. Da’ pentru ce ați făcut voi… Eu vă băgam la pușcărie, ‘mnezeii vostri de huligani. Unde vă credeți? Pe stadion vii la meci, nu să ti bați, tu-ți grijania mă-tii de derbedeu!

Am semnat.

Spre seară nu apărea niciun tren și îmi părea că nici nu voi mai găsi drumul spre casă. Eram pierdut. Casetă, camaradul meu, stătea chircit pe o bancă și încerca să doarmă. Eram speriați, înfometați, bătuți și ne era frig.

Pe o bancă, la marginea peronului gării Brăila ne îngrijeam rănile și vânătăile cu șervețele și cu o sticlă de apă plată. Mă minunam cât de bine e să fii viu. Să trăiești, să simți durerea, foamea, frigul… Cât dracu o fi fost scorul??? A bătut Steaua la Galați?? Nu are nimeni un aparat radio în toată gara asta? Alo! Tovarăși! Cât a fost scoruuuu´???

Trecuseră douăzecișipatru de ore și ațipeam în drum spre casă. Privirile celorlalți călători mă amuzau. Ațipeam din cinci în cinci minute și mă trezeam când sunetul șinelor de tren semăna cu sunetul țevilor de care fusesem legat cu cătușele. Metalul comunica monosilabic, dar atât de clar. Nu te lasă să înțelegi greșit. Oribilă senzație să fii închis… Și pentru ce? Pentru o neînțelegere.

Auzi la ei, să ne închidă… Ce cretini! Doar nu ne vor opri pe noi niște pereți!